Primele luni după diagnostic
Ce trăiește o familie în primele luni după ce copilul este diagnosticat cu diabet de tip 1 și de ce durerea vine, de obicei, mai târziu.
Un control care nu prevestea nimic serios, la spital. Îi luăm pentru prima dată sânge fetiței noastre de 5 ani. O anestezie bruscă. Și lipsa de aer:
— Glicemia 450! O internăm imediat!
Într-un salon supraaglomerat. Copilul în stare de șoc. Soția însărcinată (nu a plâns)… al doilea copil programat să se nască în două zile, la o maternitate în celălalt capăt al orașului. Toată cariera atârnată de un fir de păr, nu există opțiunea de a nu fi prezent… vânzările nu așteaptă! Nici ratele la bancă… Acum, mai mult ca oricând, o să avem nevoie de bani! Nu e momentul să cedez… nu este una din opțiunile imaginabile! Vedem după…
După șocul inițial… începem să facem lucruri. Să ne convingem că există încă lucruri pe care le avem sub control…
În multe familii, primele luni sunt luni de învățare tehnică: carbohidrați, doze, alarme, treziri la trei noaptea. Competența vine repede și este o formă de a ține frica la distanță: cât timp calculezi, nu simți. Este o apărare utilă, nu una de care să te rușinezi. Problema apare când aceasta rămâne singura apărare.
Ce se amână, de obicei, este un doliu. Nu pentru copil — copilul este aici, crește, râde — ci pentru copilul pe care vi l-ați imaginat: cel fără injecții, fără senzor, fără o boală care nu se vindecă. Acest doliu nu are voie să existe, pentru că „ar trebui să fim recunoscători că se poate trata”. Și totuși există, și cere timp.
Mai există vinovăția. „Ce am făcut greșit?” Nimic. Diabetul de tip 1 este o boală autoimună; nu vine de la zahăr, de la stres sau de la felul în care ați crescut copilul. Mintea caută totuși o cauză, pentru că o cauză promite control. Vinovăția este, în felul ei, mai suportabilă decât neputința.
Cuplul parental trece printr-o probă pe care rareori o vede venind: unul învață mai repede, celălalt se simte inutil; unul vorbește, celălalt tace; amândoi sunt epuizați și nu mai au spațiul să-și spună asta. Nu este semn că relația e slabă. Este semn că relația duce mai mult decât înainte.
Când are sens să cereți ajutor psihologic? Nu atunci când „nu mai faceți față” — familiile fac față, uneori prea bine. Ci atunci când observați că doar funcționați: somnul nu se mai întoarce nici în nopțile liniștite, nu mai puteți vorbi despre altceva, sau copilul a devenit singurul subiect al casei. Atunci un spațiu separat de casă, în care se poate spune tot, ajută.
Dacă vă regăsiți în acest text, găsiți mai multe pe pagina Diabetul de tip 1 →
Dacă vreți să vorbim
Scrieți-mi câteva rânduri despre ce vă aduce. Nu e nevoie să explicați totul.
Sau scrieți-mi direct la radutudorache@protonmail.com.